Interviu cu Mara Florea: meșteșugul ceramicii în Transilvania contemporană

Atelierul Marei Florea din Rășinari se vede de pe drum: un coș de fum, o curte cu rafturi de uscare și, în față, o geantă de lut proaspăt dezambalat. Mara lucrează singură, fără asistent, cinci zile pe săptămână, și produce în jur de 200 de piese pe an — boluri, căni, farfurii și obiecte decorative care îmbină forme tradiționale cu decor inspirat din flora carpatică. Nu are magazin online și nu livrează internațional. „Prefer să știu cine cumpără și de ce”, spune ea fără să pară defensivă. Am ajuns la Rășinari un marți dimineața, pe ceața de octombrie, și am stat de vorbă trei ore. Ce urmează este o versiune editată a acelei conversații. Am preferat să păstrăm ritmul vorbit în loc să îl transformăm într-un text uniformizat — pentru că modul în care Mara vorbește despre meseria ei este, în sine, parte din răspuns. Ceramica tradițională transilvăneană a trecut prin mai multe crize în ultimele decenii: industrializarea forțată din perioada comunistă, care a standardizat producția și a rupt lanțul transmiterii meșteșugului de la meșter la ucenic, și apoi tranziția post-1989, când importurile ieftine au făcut obiectele artizanale să pară un lux nejustificat. Mara a învățat ceramica de la bunica sa, dar recunoaște că tehnicile pe care le folosește sunt parțial autodidacte. „Nu există o școală care să predea exact ce fac eu”, spune ea. „Am combinat ce am moștenit cu ce am citit și cu ce a funcționat în cuptor.” Piesele ei se vând în atelierul din Rășinari și la două magazine din Sibiu. Lista de așteptare pentru comenzi personalizate este, în prezent, de aproximativ patru luni.